Erisihton era nepotul lui Poseidon. A stârnit mânia Demetrei, zeița naturii, tăind copacii din pădurea pe care pelasgii i-o închinaseră, printre care și plopul ei sacru. Hybrisul lui Erisihton a mers atât de departe, încât a încercat să o ucidă pe Demetra, care se preschimbase în preoteasa sa, Nikippe. Zeița l-a pedepsit pe Erisihton condamnându-l la o foame nesățioasă și la o lăcomie mistuitoare, stare care l-a făcut să se devoreze pe sine însuși.
Oare există vreun alt mit care să poată înfățișa simbolic umanitatea care și-a orbit singură privirea, în epoca multiplelor crize de legitimitate ale capitalismului contemporan și ale postdemocrației? Un capitalism care distruge cu o indiferență glacială tot ceea ce face posibilă viața pe planeta Pământ?
Criza climatică obligă științele să reexamineze regimurile de adevăr pe care și-au întemeiat evoluția, adică să reflecteze critic asupra trecutului lor, dar și asupra rolului pe care îl au astăzi. Artele participă, la rândul lor, în mod decisiv la efortul de a schimba radical relația noastră cu natura. Sunt oare știința istorică, cultura istorică și educația istorică indiferente?
