Ultimul „tendiboios” al dictaturii militare își propune să fie biografia unei întregi generații, nu doar a lui Makis Balaouras, care a crescut în provincie și a fost chiar un „migrant” din Lechaina la Zakynthos și Patras, când Madagascarul a intrat în viața sa. Este și povestea unei generații care s-a împotrivit tiraniei dictaturii, generație în care și el era doar „un arcaș în război”. Mii de fire împletesc experiențele personale cu luptele colective, duse alături de camarazi.
Fără ca latura emoțională să devină apăsătoare, cartea, deși se bazează pe experiențele autorului, recurge totodată și la documente de arhivă. În același timp, evocă cu o afecțiune nemărginită oameni care i-au fost camarazi și colegi de detenție, rămași în anonimat, deși au jucat un rol esențial în dezvoltarea amplă a Mișcării Studențești Antidictatoriale.
Narațiunea se desfășoară în umbra Istoriei și este însoțită de poezii și cântece care oglindeau sensibilitatea tinerilor studenți aflați în luptă. De asemenea, le răspunde revizioniștilor istoriei care, prin campania lor amplă și perfidă de denigrare a „generației” Politehnicii, încearcă să-i discrediteze moștenirea istorică. Celor care strigă că, chipurile, „Istoria a scos zvonul că am ajuns la capăt…”.
Autorul se străduiește ca „generația” Politehnicii să le transmită generațiilor următoare pasiunea pentru rezistență în fața disprețuirii idealurilor Libertății, Egalității și Drepturilor.
Deși cea mai mare parte a cărții este scrisă la persoana întâi, Makis Balaouras a vrut să vorbească despre „noi”, nu despre „eu” sau, făcând trimitere la Éric Cantona, „cele mai bune goluri ale mele au fost pasele mele”.
* „Ultimul tendiboios” face trimitere la celebrul „Proces al celor 11 studenți”, în care autorul a fost judecat alături de alți zece camarazi, după prima ocupare a Politehnicii, în februarie 1973. Actul de acuzare cuprindea numeroase încălcări ale Codului Penal, printre care și ale legii 4000/1958 „privind huliganismul juvenil”.
