Andaluzia. După înmormântarea soțului ei, Bernarda Alba, o femeie de 60 de ani, impune celor cinci fiice ale sale un izolament îndelungat la domiciliu din cauza doliu. Într-o casă fără prezență masculină, Dragostea pătrunde și răstoarnă totul.

Bernarda, Adela, Poncia, Martirio, Angustias, Amelia, Magdalena, Prudenția și omniprezentul, dar nu și prezentul, Pepe, sunt carne din carnea noastră. Vorbesc limba noastră cenzurată, în timp ce aspectul lor uscat, din lipsă și izolare, mărturisește ceea ce cuvintele ascund.

De la o societate în criză, să zicem, cea spaniolă, în zilele lui 1936, cu puțin înainte de lovitura de stat, la societatea greacă din 2015. De la extremitatea vestică a Mediteranei, până la țărmurile abrupte ale Adriaticii și Mării Negre, de la fetele de nădejde ale Albaniei până la eroinele lui Almodóvar, aceleași note neobosite, aceleași voci umede și pline, aceleași promisiuni și aceeași joacă dură cu moartea.

Casa Bernardei Alba este o tragedie andaluziană, adică o tragedie balcanică, care are loc la marginile lumii civilizate.