Acceptând că "Apologia" în raport cu "Phaidros" este incomparabil mai aproape de Socrate istoric, consider că adevăratul Socrate a fost un condamnat la moarte temător care a băut cucută speriat, pentru că nu știa unde merge, sau altfel, nu și-a clarificat dacă există sau nu există ceva din momentul în care își va închide ochii pentru totdeauna.

Și se temea dintr-un alt motiv: pentru că nu a fost sincer în apărarea sa. Și cred că, în cele din urmă, a fost atât de curajos când a băut cucută, cât poate fi un condamnat care și-a asigurat cea mai bună scuză pentru moartea sa.

Socrate nu ar fi supraviețuit, chiar dacă ar fi fost precursorul eticii practice, dacă în acea după-amiază fatală din 399 î.Hr. nu ar fi decis cu curaj sau fără curaj să bea cucută, băutura nemuririi sau mai bine spus, apa nemuritoare.