Scopul acestei cărți este de a examina formarea politicii grecești pentru Asia Mică din 1914, când subiectul a apărut din cauza persecuțiilor împotriva elementului grec de către regimul neo-otoman, până la înfrângerea militară din 1922 și rădăcinarea elenismului după o lungă prezență pe coastele Ioniei.

Cea mai potrivită viziune pentru clarificarea politicii grecești este examinarea acesteia prin prisma Schismei Naționale, a schismei care a rezultat ca urmare a Primului Război Mondial. Asia Mică a fost unul dintre elementele esențiale ale disputei privind oportunitatea implicării Greciei în acest război, iar pe acest subiect a apărut o diferență fundamentală de abordări între Venizelos și antivenizelism.

Venizelos a evidențiat Ionia ca axa aspirației Marii Idei, în timp ce antivenizelismul a fost rezervat, cântărind amploarea implicării militare, dar și datele demografice și geomorfologice ale Asiei Mici. În 1920, antivenizelismul, în ciuda rezervele sale, a preluat responsabilitatea de a continua politica lui Venizelos.

Însă a fost întotdeauna evidentă tendința conducerii politice grecești de a-și forma poziția bazându-se mai mult pe puterea presupusă a Marilor Puteri, în special a Britaniei, și mai puțin pe reale capacitățile ale țării. Acesta a fost punctul crucial, și nu revenirea lui Constantin, care a condus la înfrângerea grecilor în Asia Mică.