Bătălia de la Navarino a avut loc pe 20 octombrie 1827 pe țărmul vestic al Peloponezului. Acolo, flotele aliate – britanică, rusă și franceză – sub comanda amiralului englez Edward Codrington au aproape complet distrus flota turco-egipteană.
„În această bătălie, care a avut ca rezultat independența grecilor, dacă nu a fost dată intenționat în acest scop, aceștia au participat pur și simplu ca indivizi, iar același lucru s-a întâmplat cu mulți alții care fie au participat, fie au fost martori: flota austriacă, italieni, americani, bavarezi, arabi și alții [...].”
„Însăși bătălia a fost caracterizată în Discursul Tronului, la deschiderea Parlamentului pe 29 ianuarie 1828, ca „acest eveniment nefericit” și Înaltele Porți a plâns că acest conflict a fost necesar să aibă loc cu puterea navală „a unui vechi aliat”, adică a sultanului.
Guvernul britanic, cu mult efort, a reușit să pretindă că distrugerea flotei turco-egiptene de la Navarino nu a dus la nici o schimbare esențială în status quo, iar aceeași poziție au adoptat-o și celelalte Mari Puteri ale Europei, deși mai puțin convingător [...].
Cu toate acestea, nu a fost același lucru cu turcii și grecii, care au conștientizat importanța decisivă a evenimentului. Deși a mai trecut încă un an pentru a se încheia războiul, și aproximativ cinci ani pentru a se înființa Regatul Greciei cu un tânăr monarh bavarez pe tron, nu mai exista nicio îndoială cu privire la rezultat. Prin bătălia de la Navarino, un nou stat național a fost adăugat pe harta Europei.” K. M. GUNTHAUS
