Scopul și ambiția acestei lucrări sunt de a înțelege corelațiile cauzale care se dezvoltă între problema națională și puterea politică în ultimele decenii ale secolului al XIX-lea grecesc.
În prima parte a studiului, accentul se pune pe criza estică din 1896-1897 și, în special, pe datele sale interne și internaționale. Povestirea crizei se face având ca ax problema națională și în special aspectul său revizionist-expansionist.
În a doua parte, narațiunea este pătrunsă de ecoul războiului greco-turc din 1897 și, mai precis, de conotațiile traumatice ale înfrângerii. Accentul se pune pe problema constituțională; în special pe revendicarea luptătoare a hegemoniei rețelei de putere de către tronul grecesc, având ca ax „renașterea națională”.
În a treia parte, studiul se concentrează din nou pe problema națională, subliniind însă altă dimensiune: proiectul intern al reformei. Mai precis, se examinează modul în care strategiile reformiste devin o prioritate de stat, devenind astfel un câmp decisiv pentru confruntările hegemonice de putere. În paralel, se analizează cum și în ce măsură reformele ca strategii de sus susțin cerințele progresului și ale bunăstării sociale, așa cum sunt acestea reprezentate din partea de jos.
În a patra parte a cărții, se încearcă înțelegerea termenilor instabilității politice, fluidității ideologice și neliniștei sociale care traversează intervalul de timp 1902-1906. De asemenea, se studiază reorganizările politice și partidice care au loc în cele două mari coloane, precum și modul în care tendințele centrifugale și, uneori, secesioniste formează treptat noi asocieri colective și scot în evidență noi personalități politice.
