Când Nikolae Iorga, în anii 1930, a ales să propună schema interpretativă a „Bizanțului după Bizanț”, o schemă atât de iubită și în istoriografia neoelena, corecta în realitate unele puncte problematice ale trecutului național românesc în raport cu slavi.
Poziția însă referitoare la continuitatea între Imperiul Bizantin și cel Otoman, pentru că aceasta implică „Bizanțul după Bizanț”, a constituit baza pentru formularea unor narațiuni divergente în multe istoriografii balcanice pe parcursul secolului al XIX-lea - divergente comparativ cu schema de continuitate elaborată, cu mare efort adevărat, de către principalii reprezentanți ai fiecărui canon istoriografic național.
Este deosebit de interesant că aceste abateri au fost produse în principal în mediul intelectual al Constantinopolului-Bizanțului. Așadar, `Bizanțul după Națiune` nu reprezintă doar o încercare de a aborda comparativ relația bipolară dintre regulă și abierență în cazul istoriografiei grecești, bulgare și albaneze; nici doar de a constata greutatea moștenirii sale post-teoretice în cazurile istoriografiei românești și turcești.
În cele din urmă, reprezintă o încercare de a identifica influența modelului imperial în formarea statelor naționale în spațiul Balcanilor, adică schema de `continuitate a imperiilor` asupra schemei de `continuitate națională`.
[Extras din textul de pe coperta din spate a ediției]
