Această ediție a fost realizată cu ocazia expoziției omonime organizate de Fundația Culturală a Băncii Naționale în spațiul expozițional al Palatului Eynard (14 octombrie - 3 decembrie 2016). Lucrările prezentate (uleiuri, acuarele și tempera) surprind peisajul pe care artistul îl vede de la fereastra casei sale din Petri, Lesbos.

Aceste lucrări sunt rezultatul unei munci îndelungate, desfășurată pas cu pas între 2008 și 2015, și dezvăluie un alt Hronis Botsoglou, nu pictorul formei umane, ci peisagistul. Așa cum observă Martha Christofoglou, în cazul lui Botsoglou, această întoarcere a unui pictor în mod fundamental antropocentric către peisaj a întârziat să se realizeze.

Chiar creatorul, în cartea sa „Culoarea studiului” (Atena, 2005), mărturisește: „Spun, când voi îmbătrâni, când voi fi plătit datoriile, fără alte griji, voi sta aici cu un tablou foarte mare pentru a picta muntele. Spun că în bătrânețea mea voi avea ochii pentru a putea vedea câmpia, muntele și marea. Voi fi câștigat smerenia și răbdarea pentru a vedea copacii și cerealelor crescând.”

Hristos G. Lazos scrie printre altele: „Pentru Hronis Botsoglou, pictura nu este o reprezentare naturalistă, ci o căutare și o invenție a realității. El nu pictează ceea ce știe, pictează pentru a învăța, pentru a înțelege și pentru a-și exprima propria experiență. [...] Hronis Botsoglou, pictând peisajul real, creează lumea în care locuiește și, în același timp, își modelează sinele, creează 'realitatea imagine', adică imaginea care se unește cu realitatea fără a se identifica cu aceasta. [...]

Portretul muntelui este imaginea care surprinde și redă unitatea formei sale, fizionomia și caracterul său, tot ceea ce îl face unic și inegalabil. Și împreună cu acestea este prezența sa constantă, durabilitatea și schimbarea în lumină și întuneric în fiecare zi, în fiecare sezon. Este timpul care trece și care îl schimbă încet și imperceptibil, în timp ce el păstrează identitatea și stilul său. Este mărimea, puterea și rădăcinile lui. Este continuitatea neîntreruptă a unei vieți eterne care îl face un loc de locuit pentru oameni, animale și plante. Dacă, așadar, pictând portretul muntelui, în același timp își modelează propriul stil –acela care ar evidenția specificitatea feței sale– și creează o lume cu conținutul și semnificația pe care el însuși i le-ar da, atunci portretul muntelui ar fi parte din lumea sa și ar funcționa într-adevăr ca o portretizare a lui.”