Când poetul nostru spaniol atât de familiar, Federico García Lorca, a prezentat la Facultatea de Filosofie din Madrid pe colegul său chilian, Pablo Neruda, a vorbit despre "un poet autentic, dintre aceia care și-au cultivat simțurile într-o lume care nu este a noastră și pe care foarte puțini o percep. Un poet mai aproape de moarte decât de filosofie; mai aproape de durere decât de intelect; mai aproape de sânge decât de cerneală. Rămâne în fața lumii plin de o surpriză sinceră și îi lipsesc cele două elemente cu care au trăit atâția și atâția falsi poeți: ura și ironia. Când vrea să devină pedepsitor și ridică sabia, se află brusc cu o porumbiță rănită între degete."

Până în 1935, anul în care se presupune că au fost rostite aceste cuvinte, fuseseră scrise doar trei din cele nouăsprezece poezii incluse în această colecție. Atâția ani mai târziu, nu am putea găsi un comentariu mai pertinent și pentru celelalte șaisprezece, precum și pentru întreaga operă a lui Neruda. Să adăugăm rădăcina delirantă a iubirii, care înflorește în universul din jurul nostru și în noi cu alianța tăcerii? Dar, dacă poeziile ar fi voci, acestea ar avea nuanța pasiunii, a duioșiei și a unei sincerități care dezvăluie.