Comunitatea monastică de pe muntele Latros, din vestul Micii Asii, aproape de Milet, a fost înființată în secolul al VII-lea și a cunoscut prima sa mare glorie în secolul al X-lea, epocă în care a trăit cel mai cunoscut reprezentant al său, sfântul Pavel cel Nou.

Între adâncile văi și vârfurile ascuțite ale zonei pe care bizantinii o numeau Philerimos, dar și pe malurile pitorești ale lacului Bafa, s-au adunat până în secolul al XIII-lea peste zece mănăstiri.

Instituțiile monastice și întregul centru monastic, istoria sa, evoluția și instituțiile sale, rămân în mare parte necunoscute chiar și specialiștilor în istoria bizantină, deoarece Latros nu a fost până acum un obiect de cercetare extins, un gol pe care studul de față își propune să-l umple.

Cititorul va găsi interesantă înființarea și parcursul istoric al monahismului în Latros, în special în conexiunea dintre mit și realitate, fuzionarea diferitelor tradiții și adaptarea lor la datele bizantine.

Conform tradiției monastice locale, în Latros a fost transmis monahismul Locașurilor Sfinte, de la Sinai și din Palestine.

Principalul său reprezentant a fost mănăstirea Kellivaron, cea mai veche înființată în Latros, și cea care s-a legat cel mai strâns de Sinai, în timp ce mănăstirea Styil, înființată de sfântul Pavel cel Nou în secolul al X-lea, fără a renunța la tradiția locală, a dezvoltat legături speciale cu Constantinopol și cu patriarhatul.

Etapele semnificative în evoluția instituțiilor centrului monastic sunt illuminate de arhiva păstrată a mănăstirii Maicii Domnului de la Styil, care constituie o sursă importantă pentru vestul Micii Asii și oferă informații de interes general pentru cercetătorii istoriei bizantine.

[Extras din textul de pe coperta din spate a publicației]