În aceste pagini, modernitatea nu este asociată cu valorile Iluminismului și ale democrației parlamentare burgheze. Dimpotrivă, cartea se bazează de la bun început pe necesitatea de a descrie o genealogie a moralității.

O asamblare a practicilor de discurs, a convențiilor instituționale și a investițiilor științifice fantastice cu o bază „teocratică”, care a definit conceptul de om. Prin urmare, sunt prezentate formarea cadrului și analiza modului în care a fost pusă în evidență „normalitatea”, având ca referință trăsături morale dominante.

Astfel, s-a format un anumit nucleu „moral” hegemonic, care definea toate dimensiunile subiectivității individului. Se examinează, prin urmare, modul în care științe precum psihiatria, criminologia, anatomia, statistica, sexologia, psihanaliza și antropologia s-au transformat într-un cadru pe baza căruia știința a devenit stăpână și deținătoare a interpretării entității umane.

În contrast cu ceea ce modernitatea striga cu putere, însă, acest cadru nu a însemnat contestarea zdrobitoare a oricărei autorități, ci introducerea, pe căi ocolite, a unei morala de secole.

Multiplele antinomii ale acestei condiții, piese ale unui puzzle al unei filozofii politice în baza căreia dreptul la viață se muta constant din zona Dreptului în zona Regulii, ne lasă cu o întrebare principală: și dacă istoria ar începe nu cu Oedip, ci cu Sphinxul?