Camera de sub scară, o expresie pe care o împrumut din post-scriptumul lui Anagnostakis, poate suporta și o altă interpretare, la care cu siguranță și cu patimă ader. Se referă la un exercițiu al artei cuvântului care se va desfășura puțin mai departe, în latura nevăzută a marilor provocări (ce caută poezia pe piață?), fără a nega însă nicăieri caracterul ei public; dorința, da, de a salva ceva din uraganul dezintegrării, dar nu ca un privilegiu, chipurile, al castei sacre a scriitorilor și al oracolului literar (aici secularizarea să fie necruțătoare), ci ca o nouă reverență pe care trebuie să reușim să o acordăm față de ceea ce nu cunoaștem, o nouă etică a literaturii (și nu numai) care să nu moralizeze și unde cunoașterea să nu anuleze capacitatea omului de a se minuna (capacitatea omului de a se minuna, o numește F. Scott Fitzgerald).

Poate că această comandă dificil de aplicat a cântărit mereu asupra bagajelor eseistului. O întreagă decadă este acoperită de textele care au găsit adăpost aici. Cel mai timpuriu, critica la adresa prozelor lui Haralambos Bakirtzis, este publicată în 1995, iar cel mai recent, discursul despre Manolis Anagnostakis, este susținut și publicat în 2005. După Conexiunea cu lucrurile, acestea sunt singurele eseuri pe care am reușit să le scriu în această perioadă, care, în ciuda caracterului lor ocazional (cele mai multe au fost scrise pentru a fi rostite), poate merită să fie recitite adunate într-un volum - dacă nu ca texte de studiu, măcar ca obiecte de curiozitate filologică.

Totuși, insist asupra termenului eseu și asupra tuturor anexelor sale literare și filozofice.

[Fragment din textul de pe coperta din spate a ediției]