Anton s-a săturat să-l aștepte pe bunicul. Deși știa că niciodată nu era la timp, nu voia să accepte acest lucru. În fiecare seară când își lua rămas-bun de la el, bunicul îi spunea: „Mâine la cinci fără cinci”, însă niciodată nu apărea înainte de cinci și jumătate. Acum era șase fără douăzeci și bunicul... dispărut. „Să vedem ce scuză va găsi de data asta”, se gândi Anton. Știa că bunicul era un mare mincinos. Ca baronul Münchhausen. Münchhausen devenise celebru în toată lumea pentru minciunile sale. Dar bunicul nu era nici baron, nici nu avea să devină cunoscut în toată lumea pentru minciunile lui. Ciudat era însă că poveștile pe care le inventa se dovedeau adesea adevărate, așa că Anton era nevoit să-l creadă. Dar cea care îl credea mereu, orice i-ar fi spus, era Larisa, menajera rusoaică ce venea la ei acasă, dar mergea și la casa bunicului.
Larisa îl adora. Îi spunea domnul bunic, iar el o striga Lara, ca pe eroina din Doctor Jivago, un film cu subiect rusesc, care îi plăcea foarte mult. Unele dintre lucrurile pe care bunicul spunea că i s-au întâmplat apăreau în ziar a doua zi sau erau prezentate la știri la televizor. Nu exact așa cum le povestise el, dar semănau atât de mult, încât toți credeau că bunicul le trăise cu adevărat. Ca atunci când întârziase foarte mult și a apărut cu un plasture pe cap. Pentru o clipă, Anton a crezut că și l-a pus intenționat, ca să-și justifice întârzierea. Totuși, dedesubt se vedea sânge uscat. Dar și asta putea fi de la un marker roșu – de la bunic te puteai aștepta la orice.
