Închinarea, așa cum o înțeleg eu, este o relație interumană. Nu am fost credincios până în ziua în care am descoperit pe Dumnezeu. Atunci, El mi s-a revelat ca fiind cea mai înaltă valoare și Cel care dă sens întregii vieți. Chiar în acel moment mi s-a revelat și ca Persoană.

Cred că nimeni nu poate simți ce înseamnă închinare atunci când nu are pe cineva să închine. De asemenea, nimeni nu poate învăța pe altcineva despre închinare atunci când acel altcineva nu are o senzație personală a prezenței `Dumnezeului viu`. Poate să-l învețe despre actele exterioare formale și expresiile închinării unui credincios, dar, fără relația personală cu Dumnezeu, nu va exista, în cadrul manifestărilor sale imitatoare de închinare, acel impuls spontan al sufletului său către Dumnezeu, lucru care este cea mai esențială caracteristică a adevăratei închinări.

(...) [Fragment din textul introducerii]