Noi, analiștii, ne propunem o analiză cât mai completă și profundă a pacientului. Nu dorim să-l liniștim prin participarea sa la comunitatea catolică, protestantă sau socialistă, ci să-l îmbogățim cu ceea ce deja deține, readucând în Eul său cantitățile de energie pe care le-a reprimat și le-a reținut în Inconștient și cât de multe Eul este constrâns să cheltuie fără rost pentru a menține aceste reprimări...

În acest fel, ne-am pus poate un obiectiv exagerat de ridicat? Merită majoritatea pacienților noștri efortul pe care această muncă îl implică pentru noi? Ar fi fost mai rentabil să sprijine cineva elementul defectuos din exterior, în loc să încerce o reconstrucție din interior? Nu pot să spun, dar există ceva altceva pe care îl știu.

De la început, analiza a avut o legătură între terapie și cercetare. Cunoașterea aducea succesul, terapia era imposibilă fără a ne reînnoi cunoștințele, iar această reînnoire era, la rândul ei, imposibilă dacă nu aveam posibilitatea de a trăi efectul ei benefic.

Metoda noastră analitică este singura care susține această coexistență valoroasă. Numai atunci când ne asumăm îngrijirea sufletului prin analiză ne aprofundăm cunoștințele despre psihicul uman, care abia acum începe să se dezvăluie. Această perspectivă a câștigului științific a fost cea mai nobilă și cea mai veselă față a muncii psihanalitice. Avem dreptul să o sacrificăm din cauza unor rețineri de natură practică?

[Fragment din textul de pe coperta din spate a ediției]