Așa cum înțelegeți, două forțe se confruntă în această operă. Ceea ce se potrivește existenței noastre și pentru care am fost creați și ceea ce ne promite că ne va îmbunătăți viața și ne va face mici zei în apartamentele noastre înguste.

Pentru a se atinge perfectă identitate, fie de o parte, fie de cealaltă, unul dintre acești doi adversari trebuie să fie învins și să dispară. Tuturor li se pare mai ușor să dispară ceea ce se potrivește și se încadrează în sinea noastră, ceea ce definește existența noastră. Toți vor să scape de greutatea mortalității lor și să devină mici supereroi invincibili. Totuși, acest lucru nu este posibil, deoarece, dacă este realizat pentru o clipă, oamenii devin doar cochilii ale sinelui lor și nimic altceva nu mai are importanță.

Pentru ca acțiunea să continue, este absolut necesar ca ambii adversari să fie prezenți în permanență. Astfel, am impresia că se creează tragic. Cel care este fals va fi depășit și dezvăluit, iar cel care este adevărat va fi întemeiat și va domni. Este o chestiune de timp până când noua conspirație a conducătorilor va fi dezvăluită.

Însă atunci când ești de partea celor noi, când ai studiat și te-au învățat să fii de partea noului, care se prezintă ca fiind salvator și util, atunci, ca regizor al spectacolului, încerci să anticipezi rezultatul acestei dureroase confruntări. Așa și Georgios Remoundos, care clar nu era de partea personajului principal în viață și artă, voia cu orice preț să arate că acest personaj se pierde în uitarea Istoriei, îl depășim, adică, îl lăsăm în urmă și îl uităm.

Adică uităm cele mai adevărate elemente ale existenței noastre și rămânem un aer învăluit, purtând doar armura vremurilor.