Harta este una dintre invențiile omului care ar putea fi caracterizate ca fiind 'magice'. Oferă în fața noastră măreția pământului. Ceea ce altfel ar fi imposibil să vedem și să înțelegem, imensa, în raport cu dimensiunile umane, întindere terestră devine, prin harta, accesibilă, familiară, iar harta este un instrument palpabil de muncă dar și de cunoaștere, evadare și vis.

Nu este de mirare că harta, dincolo de importanța sa practică, a fost un obiect deosebit în Poezie și Istorie. Harta este un 'limbaj', ale cărui elemente sonore devin vizibile, dar forma sa grafică rămâne grafică. Asemenea limbajului, harta are codurile sale, scrierea și gramatica sa, reguli și excepții, punctuație și simboluri, colorit și muzicalitate, estetică și stil.

Drumul lung al hartelor este strâns legat de Istorie și prezintă un interes deosebit deoarece, în afara rolului lor practic, în documentarea și transferul cunoașterii, au reprezentat și un obiect de cultură, artă și exprimare estetică. Harta a oscillat întotdeauna între știință (uneori filosofie) și artă.

Chiar și atunci când, din secolul al XIX-lea, a căpătat o dimensiune tot mai tehnologică, formă și conținut, nu a încetat niciodată, ca 'obiect vizual', să fie evaluată și prin prisma esteticii sale, conform înțelesului modern al termenului. Și asta deoarece, o hartă care este și estetic frumoasă comunică mai eficient cu publicul și utilizatorii săi.

În vremea noastră 'cultura' hartelor și a cartografiei nu se referă doar la aplicațiile tehnologic, ci și la aplicațiile sale în cadrul sistemului social, politic, administrativ, educațional, cultural și de comunicare al unei țări.

Rolul, poziția și importanța acestei 'culturi' într-o societate depind de gradul în care acea societate a trăit și aplicat evoluțiile care au avut loc în principal în secolele al XVI-lea, al XVII-lea și al XVIII-lea (fără a începe din secolul al XIV-lea, așa cum au făcut multe societăți europene), în idei, științe, tehnologie, literatură și arte.

În special, din influența a trei evenimente importante din secolul al XV-lea asupra societăților europene vestice, precum întâlnirea lor cu 'Geografia' Ptolemaică (aduce de la Bizanț) după cincisprezece secole de 'absență', Marile Descoperiri Geografice și Tiparul.

O carte care încearcă o 'primă abordare', aproape introductivă, a Istoriei Cartografiei și Hârților, ar putea reprezenta o repetare în alte țări unde cartografia și hărțile au creat o infrastructură și o tradiție excepțională în ultimele șase secole și constituie astăzi un 'bun' social și privat, evident și larg răspândit, în conștiința colectivă a acestor țări.

Cred însă că, pentru țara noastră, aceasta continuă să constituie (chiar și la 10 ani după prima sa scriere) un demers necesar de 'punct de plecare' în efortul de răspândire internă a cartografiei și hărților, având în vedere că aici, din păcate, nu au constituit în trecut, și nici nu constituie în prezent, obiecte ale culturii colective, conștiinței și memoriei.

Principalele motive pentru aceasta, la prima vedere, sunt evident asociate și legate de motive istorice. Totuși, acestea ar putea deveni și obiect de interes deosebit și studiu specializat, în special pentru perioada de după înființarea noului stat grec și până la (cel puțin) mijlocul anilor '70 ai secolului XX.