„Cântându-ți ție, Fecioară, cântăm nașterea ta. Cum, însă, psalmul nostru poate ajunge, Maica mea, și să fie ascultat de Tine? Poate răspunsul la această întrebare ne este oferit de dicționarele noastre.

Acolo, unde citim că „a cânta” înseamnă de asemenea „a întinde, a trasa, a trage și a lăsa să răsune cu coarda arcului”. Este evident că cântăreții din primii ani ai Creștinismului știau să întindă coarda arcului și să lase să se audă cu tărie și credință imnurile lor către Prea Sfânta Fecioară.

Noi, însă, nu știm și ne îndoim dacă suntem pregătiți să cunoaștem. Cu toate acestea, dorim să încercăm arcul cuvintelor noastre și uneori ne simțim hotărâți să întindem, să tragem și să lăsăm coarda să răsune în micile împrejurimi în care pot ajunge săgețile noastre neîndemânatice.

În noi, de altfel, în ciuda oricăror îndoieli care ne urmăresc, s-a întărit și o credință că propriul nostru arc nu poate fi ținut de nimeni altcineva. Fiecare epocă are propriul său Filocte și fiecare „arcaș” are secretele sale mici și mari.

Deci, să nu ne lăsăm prăbușiți în siguranța singurătății noastre și să-i urmăm pe tovarășii noștri. Ținem în mâinile noastre arcul vieții noastre și auzim deja vâslelor strălucind în marea zbuciumată.