Se crede de obicei că, abordând critic un text poetic, avem un scop unitar sau un set de subobiective care constituie părți organice ale unui singur scop. Această activitate unidirecțională, pe care am legitimizat-o sub numele de interpretare, reprezintă o iluzie critică fundamentală care s-a dezvoltat într-o prejudecată împotriva operei literare.
Asta se întâmplă deoarece unitatea în ceea ce privește scopul, metodologia și, în general, logica care trebuie să caracterizeze demersul critic este căutată, în cele din urmă – și impusă – și în opera care devine obiect de critică. Din aceste motive, interpretul literaturii ar trebui din când în când să se detoxifice interpretativ și să se lase în exerciții de subminare a principiului unității operei literare.
Roadele acestei conștientizări sunt studiile din volum, care funcționează ca încercări de detoxifiere interpretativă, reușind – sau neputând evita – să ajungă la o concluzie interpretativă în legătură cu opera unora dintre cei mai importanți reprezentanți ai tradiției noastre poetice.
[Fragment dintr-un text de prezentare al editorului sau al publicației]
