Republica Cipru în condițiile dramatice din 1963-64 a fost colapsul celor două organe constituționale superioare (Curtea Constituțională Supremă, Curtea Supremă) pentru aplicarea justiției. Parlamentul cipriot, în care participau acum doar deputații greco-ciprioti, a votat legea 33/64 care a unificat cele două instanțe într-o nouă Curte Supremă, în care urmau să participe cei cinci judecători rămași, trei greco-ciprioți și doi turco-ciprioți.

Noua Curte Supremă a abordat susținerile privind neconstituționalitatea legii 33/64 în decizia Ibrahim pe baza „doctrinei” sau „dreptului necesității”, conform căreia condițiile de urgență făceau permisibilă derogarea legislativă de la prevederile constituționale. Dreptul necesității a fost analizat și considerat ca un principiu implicat al Constituției Republicii Cipru, iar în anii următori a servit drept bază pentru un număr semnificativ de acte normative, prin care statul cipriot s-a adaptat la noile condiții după retragerea turco-ciprioților din organele constituționale, dar și la condițiile care au apărut după invazia turcă din 1974.

Scopul lucrării este de a ilustra mai întâi condițiile istorice, politicologice și constituționale ale deciziei Ibrahim și apoi de a analiza această decizie, precum și aspecte critice ale „dreptului necesității” în evoluția juridică și elaborarea sa până în zilele noastre. În acest cadru, autorii dezvoltă un dialog și cu diverse poziții, gânduri sau perspective cu privire la fundamentul și natura statului constituțional, dreptul și drepturile fundamentale.

Lucrarea, care este publicată într-o conjunctură critică pentru Cipru, se adresează juriștilor din Cipru și din Grecia, precum și politologilor care sunt interesați de condițiile de urgență, de forma constituțională și de funcționarea ordinii juridice a Republicii Cipru și de fundamentul existenței acesteia până în zilele noastre.