De la perioada reformei educaționale din 1964, când procesul de acces la învățământul superior a fost legat direct de învățământul secundar, până în prezent, singurul, poate, domeniu de convergență și consens politic este repetarea monotonă a declarației privind necesitatea unei schimbări imediate a modului de admitere a absolvenților liceului în învățământul superior.

În această lungă perioadă, se articulează un discurs politic public cu privire la problema accesului la învățământul superior, care, treptat, capătă trăsături clare și distincte, reflectate în anumite „locuri comune”. În acest studiu sunt analizate și evidențiate aceste „locuri comune” în discursul politic public, având ca scop nu atât înregistrarea lor, cât interpretarea acestei „consens politic” ca opțiune politică conștientă.

Într-un astfel de mediu, conducerea politică de-a lungul ultimelor patru decenii și mai mult pare, inițial, la nivel de retorică, să fie cuprinsă de o fervoare reformatoare, dar treptat se restrânge și prin „valorificarea consensurilor naționale” în reglementări și schimbări de natură tehnică care, nu doar că nu afectează sistemul de acces, ci prin aceasta, de fapt, confirmă rolul său dominant ca mecanism de control și „paragovernare” a sistemului educațional.