Anton era foarte poznaș și foarte neastâmpărat, și mereu intra în bucluc. Nu trecea zi fără să primească două-trei mustrări, uneori de la mătușa lui, alteori de la bucătăreasă, alteori de la profesoara de engleză și alteori de la cea care se ocupa de masă, și mereu trebuia să intervină unchiul. Când venea unchiul de afară și auzea de noua năzbâtie a lui Anton, chipul lui blând se încrunta cât putea, își strângea sprâncenele albe și, clătinându-și capul cenușiu, spunea cu severitate:
- Antoane, aud iar că ai făcut năzbâtii! Mă tem că nu o să ne înțelegem bine!
Acestea erau momentele serioase. Alexandra, sora cea mare, auzea și îi era rușine cu fratele ei. Puludia, sora cea mică, auzea și simțea cum inima îi bate tare. Și Alexandru cel mic, stând pe podea cu degetul în gură, auzea și hotăra în sinea lui că el nu vrea să fie un copil rău ca Anton.
Și totuși, cât și-ar fi dorit să poată face tot ce făcea Anton! Pentru că Anton făcea multe lucruri dificile.
