Europa, cel puțin partea ei vestică, trăiește în mijlocul martirajului regretului. Răscolește crimele sale anterioare: războaiele, persecuțiile religioase, sclavia, colonialismul, fascismul, comunismul. Aceasta este poziția lui Pascal Bruckner, pentru care acest regret este un proces unilateral, nu-l cerem din partea altor culturi, din alte regimuri, care „se înfășoară în puritatea lor pentru a ne putea acuză și mai bine”.

De ce Europa a abandonat spiritul critic, care reprezenta semnul ei distinctiv încă din epoca Iluminismului, pentru a se cufunda în masochism? Care sunt consecințele acestei „Tiranții a regretului”? De ce europenii au tendința de a uita că, deși au dat naștere monștrilor, au creat, de asemenea, teorii și metode care permit înfrângerea acestor monștri? De ce uită că Europa, și numai ea, a luptat să depășească barbaria sa?

[Fragment din textul de pe coperta din spate a ediției]