Teoria politică a liberalei a dovedit încă din jumătatea secolului al XIX-lea că libertatea cetățeanului pentru care au avut loc revoluții s-a transformat în celebra libertate a pieței, care generează inegalitate și nedreptate.
În acest sens, pe măsură ce bogăția produsă se acumulează într-o parte, mizeria se amplifică în cealaltă, creând astfel o adâncire a prăpastiei sociale ce duce la o criză structurală.
Cu toate acestea, evoluția liberalismului duce către un stat de dezvoltare și bunăstare, care, depășind crizele din ultimele decenii ale secolului XX, se transformă în neo-liberalism.
Teoria politică a socialismului testat, în cei peste șaptezeci de ani de existență, a dovedit că este departe de obiectivele sale grandioase. Deși mijloacele de producție nu au fost lăsate în proprietatea privată, ca în capitalism, după revoluția din Octombrie au creat noi clase sociale în loc să le elimine.
Pe scena politică, noțiunea reală socialistă a democrației a fost distorsionată, în ciuda afirmației leniniste repetate „toată puterea comitetelor”. Participarea populației muncitoare fie în sindicate, fie în comitete a fost restrânsă la câțiva specialiști.
Crearea unei noi teorii politice a socialismului democratic care ar putea avea ca obiectiv omul și evoluția sa, protejând participarea sa și procesele democratice, nu doar că părea un vis în timpul celei de-a treia decenii a secolului trecut, dar continuă să se prezinte până în ziua de azi atât ca o aspirație puternică și un obiectiv constant, cât și ca o necesitate în rândul muncitorilor în cadre internaționale.
[Extras din textul de pe coperta din spate a ediției]
