Spiritualitatea este o nevoie naturală a omului - o nevoie instinctuală, înnăscută. Numim nevoi naturale, instinctuale, acele nevoi care nu sunt controlate de rațiune și voință. Ele sunt incluse, ca cerințe legate de lege, în funcția constituției biologice.
Psihologia rezumă în două impulsurile care determină, cu un caracter de necesitate, bioconstituția psihosomatică a omului: vorbește despre impulsul de auto-conservare și despre impulsul de perpetuare. Spiritualitatea este considerată o manifestare a impulsului de auto-conservare. Apartine reflexelor pe care natura umană le dezvoltă (în reacțiile psihosomatice automate, involuntare) pentru a se menține în viață.
Este spiritualitatea comparabilă cu foamea, setea, frica de boală și suferință, groaza în fața morții? De ce? O primă justificare, desigur schematică, dar nu arbitrară, spune: Omul vede că forțe sau factori amenință existența sa pe care nu poate să le controleze.
Puterea sa naturală nu este suficientă pentru a împiedica boala, suferința, moartea. De aceea, recurge la invenții care îi oferă speranța protecției, autosugestie a siguranței: consideră cauzele amenințărilor, pe care natura sa nu poate să le controleze, ca fiind supranaturale și, în plus, le personalizază. Cu alte cuvinte, le încadrează în rețeaua relațiilor logice pe care știe să le gestioneze eficient.
Număr de pagini
332
Copertă
Moale
Anul publicării
2006
Dimensiuni
15x24 cm
Editor
Ikaros