Îmi pare rău că, din motive independente de voința mea, autobiografia mea nu include un eveniment important, aș spune crucial, din viața mea: moartea mea. Pentru că o autobiografie care se respectă trebuie, desigur, să fie alcătuită din toate acele elemente pe care, în opinia autorului său, le aruncă lumină asupra parcursului său pământesc. Iar întunericul care, oricum am da-o, este ceea ce numim „moarte” poate adesea să lumineze viața unei persoane. O moarte frumoasă și neînfricată oferă în sfârșit o altă dimensiune unei vieți care, deși a curs cu câteva momente bune ce onorează condiția umană, a avut, din păcate, și multe momente de ruptură în integritatea noastră, în rezistența noastră față de puterile acestei lumi și în fraternitatea noastră cu celălalt, valori care doar ele justifică trecerea scurtă pe Pământ.
Dar și dintr-un alt motiv recunosc că îmi lipsește foarte mult în această autobiografie sfârșitul călătoriei mele: în mica mea încercare literară îmi place să am din când în când flashback-uri. Iată însă că astăzi nu pot face același truc, începând de la sfârșitul călătoriei la care ajungem pornind de la neexistență pentru a ne întoarce la neexistență. Oricum ar fi, pentru că așa sunt lucrurile umane și nu este posibil, cel puțin deocamdată – cine știe ce ne rezervă știința și tehnologia – să vorbești autentic despre moartea ta și să o povestești, voi urma și eu calea bătătorită.