Memoria culturală, speranța Istoriei, se dovedește adesea la fel de puternică ca și evenimentul istoric.
Și aici avem Constantinopolul personificat. Un loc unde basmele și poveștile se ciocnesc și se amestecă; un oraș care naște idei și informații pentru a țese propria sa memorie. Un premiu care avea la fel de mare importanță ca ceva abstract, ca un vis, cât și în realitate. Un oraș care a păstrat mult timp o tradiție atemporală, veche cât nașterea minții moderne – un loc unde se cultivă narațiuni care ne descriu cine suntem în prezent. În termeni istorici stricți, eșecurile arabilor au marcat cu adevărat schimbarea unei ambiții. Acum, scopul nu mai era să „se taie capul” Imperiului Bizantin, ci să se concentreze pe teritoriile din jurul său, la est, sud și sud-vest. Rezultatul a fost 700 de ani de conviețuire neliniștită a noilor monoteiști, o conviețuire care a fost martoră a colaborărilor, precum și a conflictelor. Totuși, nimeni nu uita că „osul în gâtul lui Allah” nu fusese îndepărtat.
