Istoria mondială nu are, poate, alt om care să fi stârnit atât de multe sentimente contrare și atât de intense sau care, de-a lungul vieții sale, să fi provocat atât de multă admirație, frică sau ură din partea umanității, cât Napoleon.
Chiar și cei mai raționali dintre criticii posterității, analizând cariera sa, nu doar că ajung la critici variate și amestecate, dar nu pot evita nici o oarecare surpriză pentru faptul că, într-o singură viață, într-un singur caracter, se unesc atât de multă măreție cu atât de multă vicleșug, atât de mult aur cu atât de multă rugină.
Pentru cei pentru care analiza psihologică reprezintă o ocupație plictisitoare, Napoleon apare pur și simplu ca un mare om de acțiune care, fără ajutorul bogăției sau al clasei sociale, a ajuns în vârful soartei umane, oferind, cu mărimea unui exemplu supranatural, cel mai concludent răspuns teoriei că arta și misterul politicii nu sunt accesibile tuturor, ci sunt daruri ale nașterii și privilegiilor.
(capitolul întâi: "Tinerețea")
