Antonio Machado l-a numit „înger al adevăratei poezii”, iar Dámaso Alonso „un mare poet cu o voce unică”, al cărui lucrări „încep modernitatea poeziei spaniole”. Pablo Neruda, pe de altă parte, scrie despre el următoarele versuri: „Voce dulce mare, inimă tristă!... Soare al nefericirii, stăpân al ploii!”

Fiul pământului andaluz, Gustavo Adolfo Bécquer a dus o viață grea, plină de neajunsuri, o viață care i-a sculptat caracterul, înzestrându-l cu sensibilitatea și spiritualitatea pe care o emană versurile sale.

Realitatea dură a vieții sale, foarte adesea îl conduce către căutarea unui refugiu în lumea fanteziei și visurilor, o lume care este constant alimentată de puterea vie a dragostei. Dragostea ca fundament, atât al relațiilor umane (idealizarea femeii), cât și al relației cu Divinul (idealizarea lui Dumnezeu).

Astfel, creează o lume fantastică și, în același timp, fascinantă, unde se amestecă visul și realitatea, conștientul și inconștientul, viața și poezia: „Îmi este foarte greu să știu ce lucruri am visat și ce mi s-au întâmplat cu adevărat”. [Fragment din prefata lui Peroulis Sakellaris]