În "Pliere", Gilles Deleuze susține că operele lui Leibniz constituie baza filozofiei Barocului, precum și a teoriilor care analizează arta și știința modernă.

Noțiunea de unitate, un model de exprimare a esteticii moderne, este privită ca o pliere a spațiului, mișcării și timpului. De asemenea, lumea este interpretată ca un 'corp' format din infinite pliuri și suprafețe, care se răsucesc și se împletesc prin timpul și spațiul comprimat.

Deleuze susține că Leibniz, printre altele, a fost precursorul opiniilor moderne despre eveniment și istorie, ca combinații multistratificate de puncte în mișcare, precum și al teoriei că subiectul 'modern' se află mereu în devenire.

Pentru a descoperi un nou Baroc modern, este suficient să urmăriți istoria infinitelor plieri în toate artele: 'pliere după pliere', cu poezia lui Mallarmé și romanul lui Proust, dar și cu opera lui Misset, muzica lui Boulez și pictura lui Hantai. Această neo-leibnizianism nu a încetat să inspire filosofia.