„Conștiința noastră nu are formă în spațiu, ci doar în timp, de aceea gândirea noastră nu avansează în trei dimensiuni, așa cum o face observația noastră, ci doar într-una, adică pe o linie fără lățime și adâncime”. Așa începe Schopenhauer textul său „Imperfecțiunile esențiale ale gândirii” și în acesta vede cea mai fundamentală imperfecțiune a sa. Gândirea prelucrează ceva în ordinea sa, iar pentru a se ocupa de unul, trebuie să lase celelalte deoparte. O idee aduce pe cealaltă. Ceva ce acum ne preocupă, trebuie curând să facă loc pentru altceva, și, dacă nu este deosebit de important, s-ar putea să nu-l regăsim niciodată. Această imperfecțiune stă la baza frecventului fragmentare a parcursului gândirii noastre și a inevitabilei ei dispersii.
Din forma timpului și a simplei dimensiuni a succesiunii percepțiilor, pe baza căreia gândirea, pentru a percepe un lucru, trebuie să lase toate celelalte să plece, urmează, asemenea fragmentării sale, și uitarea ei. În textul său „Despre genialitate” el vede genialitatea ca o stare „nefirească”, ca o gândire care nu a rămas fidelă scopului ei natural, care este să perceapă relațiile dintre lucruri în raport cu voința.
Gândirea omului obișnuit este motivată de voință și este îndreptată spre satisfacerea scopurilor subiective ale individului; genialitatea, dimpotrivă, constă într-o gândire superioară, care s-a desprins de voință și încearcă cu energia sa proprie să înțeleagă lumea obiectivă, fără un scop individual, fără freamăt, o capacitate perceptuală, adică, semnificativ mai avansată decât ceea ce necesită serviciul voinței, care constituie scopul natural al gândirii. De asemenea, genialitatea se diferențiază de talent, iar celelalte diverse gradații ale inteligenței sunt de asemenea examinate.
