Termenul „simbolism românesc” a fost inventat de controversatul reformator lingvistic Ioan Petru Culianu la sfârșitul secolului al XIX-lea, pentru a denumi curentul puternic al vremii pentru intersectarea elementelor tradiționale populare autohtone cu căutările avangardiste europene în formarea identității naționale a românilor.
Studiarea de față își propune să urmărească dezvoltarea exact a acestei tendințe, așa cum se conturează insistent în oglinda revelatoare a teatrului, din vremea primei treziri a preocupărilor relevante, în anii Iluminismului, până la perioada postbelică și post-civilă a integrării oficiale a țării în instituțiile unei Europe unite cu precauție.
Dezvoltările, pe tot parcursul acestei perioade, apar ca fiind rapide, în timp ce conștiința autohtonă se străduiește să împace o serie de concepte reciproc contradictorii: tradiția sa pre-iluministă cu modernizarea urbană, romantismul cu clasicismul, naționalismul cu cosmopolitismul; în timp ce încearcă să conecteze cântecul popular „cărămidă” cu literatura modernă a romanelor de tip piraș.
Conflictele și impasurile înrudiți vor fi poate mai bine percepute în cazul lui Caragiale, care dintr-un teatru tradițional de improvizație populară a ajuns la o industrie de producție a broșurilor standardizate, lecturi de divertisment tipărite pentru masele de mică burghezie cu o educație limitată.
