Practic, atunci când vorbeai cu ea, simțeai că deveneai tu, era ca și cum ai vorbi cu tine însuți, nu te adresai unei maici, de aceea nu spunea nimic, nu te corecta, cu rezultatul că te simțeai foarte confortabil lângă ea, așa cum te simți lângă tine însuți.

Bătrâna nu era zâmbitoare, dar ochii ei zâmbeau. Cuvântul ei era întotdeauna frumos, avea în el o grație. Simțeai ceea ce au spus ucenicii la Schimbarea la Față "bine este să fim aici". Nu voiam să plecăm de lângă ea. Când se liniștea, stătea adesea la soare, pe terasă, și se vedea că se ruga. Acest lucru era evident pe fața ei, sentimentul că este o persoană care "a plecat" prin rugăciune.

Oamenii suntem ființe tragice. Ne împiedicăm, căutăm, vrem, ne doare, cădem și împreună cu noi, îngerii invizibili, cu "arhanghelul" bătrâna Gabriela, ne șterg, ne răcoresc și ne zâmbesc. Ridicați-vă, spun ei. Și dacă ați căzut, nu-i nimic, ridicați-vă din nou și din nou. La capăt ne așteaptă Bucuria lumii. Mergem, venim, Hristos rămâne.