Până la finalizarea ciclului lor biologic, plantele sunt expuse de multe ori la condiții nefavorabile care le afectează negativ atât dezvoltarea, cât și supraviețuirea. Termenul stres se referă la influența factorilor externi dăunători, care tind să împiedice funcționarea normală a mecanismelor fiziologice.

Așadar, apariția disfuncțiilor într-un organism vegetal (devierea de la nivelurile normale de funcționare) reprezintă un indiciu al existenței factorilor de stres în mediul său. În majoritatea cazurilor, stresul este evaluat prin produsul agricol obținut, supraviețuirea plantei, acumularea de biomasa sau rata asimilării (CO2 sau nutrienti).

Fiecare organism vegetal s-a adaptat prin evoluție pentru a se dezvolta fără probleme în limitele prestabilite ale condițiilor mediului (condiții optime). Dacă aceste limite optime sunt depășite, organismul vegetal va fi supus stresului și va prezenta primele simptome ale acestuia. Această stare se va manifesta atunci când, de exemplu, o plantă este expusă la condiții de temperatură la care nu s-a adaptat genetic.

În condiții de stres sever, se observă abateri semnificative de la condițiile optime de dezvoltare, precum și efecte temporare sau/și permanente la toate nivelurile de funcționare ale unui organism vegetal. De obicei, un factor de stres afectează mai multe funcții fiziologice. Pe de altă parte, interacțiunea mai multor factori de stres generează reacții fiziologice extrem de complexe în plante.

Prezența factorilor de stres în mediul unui organism vegetal nu prezintă de obicei o distribuție uniformă pe spațiu și timp. Stresurile joacă un rol important la nivelul producției agricole, având în vedere că s-a estimat că, în condiții de câmp, abaterile de la condițiile ideale de dezvoltare au ca rezultat ca produsul net să reprezinte un procent mic (aproximativ 20-30%) din ceea ce ar putea fi potențial produs, având în vedere randamentul maxim determinat genetic al fiecărei plante cultivate.