Tasoula, Tasoula, Tasoula!
Cu o bucurie de neimaginat, "vorbind" cu tine astăzi, pentru că noi, copiii acelei vremi, suntem încă în viață pe scena vieților noastre.
Niciodată nu mi-am abandonat trecutul, nu l-am negat, nu l-am respins. La fel cum nici el nu a făcut-o cu mine.
Trăiesc cu compania mea și de mulți ani încerc să surprind asta pe hârtie. Și am reușit, pentru satisfacția mea personală, să povestesc despre evenimente, etc.
De fiecare dată când simt miros de garoafă, revăd groaza înmormântării în masă de pe 8/6/1948 - și au trecut 66 de ani - și simt mirosul de garoafe și sângele putrezit al celor căzuți morți, în biserica Agios Dimitrios.
Așa să fie! Îngrozitor, dar adevărat. Dar îmi amintesc și de copilăria noastră fără griji pe care am pierdut-o.
Scriu pe hârtie galbenă, pentru că viața noastră este acum ca frunzele căzute galbene ale lunii noiembrie.
Cu dorințe pentru ani buni rămași din viețile noastre.

Nikos Oikonomopoulos