„Copiii nu vor psiholog. Părinți vor!” La început ascultă uimiți și mă privesc cu ochi pierduți, ca și cum nu ar crede ceea ce au auzit. Apoi, întorc puțin capul și privirea, tăcuți: Unele întrerupătoare din mintea lor își schimbă poziția. Au auzit ceva, este evident. După aceea, mă privesc din nou în ochi pentru puțin timp. Și apoi, cu un zâmbet complet, îmi spun ceva de genul „mulțumesc” și ridică trunchiul sau fac un pas înapoi ușor, cu privirea lor mereu fixată pe fața mea. Recunosc ceva critic din ei care le scăpase – li se dezvăluie o fațetă a lumii care părea pierdută în ceață. Sunt în stare să vadă, să simtă și să își asume responsabilitatea eliberatoare care le revine, cu respect și cu bucurie. Această scenă am trăit-o de zeci de ori în ultimii ani. Unele dintre ele în cabinetul meu, unde atât de mulți oameni vin să își depună durerea și nedumerirea. Cele mai multe, însă, în seminarii sau prelegeri pe tema adolescenței sau, în general, a copilului, sau chiar ceva aparent nelegat de acestea, cum ar fi arta de a trăi, depresia, anxietatea… Este vorba din nou despre oameni care, prin ceea ce au auzit despre subiect, simt că există un răspuns la întrebarea lor. Că cineva știe răspunsul la întrebarea care îi frământă. Și cer să îl afle și ei.
Așadar vin și mă întreabă, cuvinte și mod aproape stereotip, același lucru: „Să vă aduc copilul să-l vedeți? Avem probleme…”. Îi ascult mereu cu atenție, cu răbdare și respect, în timp ce îmi spun, în felul fiecăruia, care sunt problemele, stângăcia lor, faptul că au încercat asta sau cealaltă. Le răspund spunând câteva lucruri legate de ceea ce mi-au expus. Și apoi, de nouă ori din zece, această discuție: Copiii nu vor psiholog. Părinți vor!