Era 7 minute după miezul nopții. Câinele zăcea pe iarbă, în mijlocul curții, în fața casei doamnei Sears. Ochii îi erau închiși. Părea că aleargă cu banda, așa cum aleargă câinii când cred că urmăresc o pisică în somn. Însă câinele nici nu alerga, nici nu dormea. Câinele era mort. Și din câine ieșea o furcă de grădină. Dinții furcii trebuie să fi străpuns corpul câinelui de o parte și de alta și apoi să fi fost înfipți în pământ, pentru că furca nu era căzută jos. Am ajuns la concluzia că cineva îl omorâse pe câine cu furca, pentru că nu vedeam alte răni pe el și nu-mi închipui că cineva ar fi înfipt o furcă într-un câine dacă acesta ar fi murit deja din alt motiv, cum ar fi cancerul, de exemplu, sau într-un accident rutier. Totuși, nu puteam fi sigur de asta. Am trecut poarta doamnei Sears și apoi am închis-o după mine. Am pășit pe iarba din grădină și m-am așezat în genunchi lângă câine. Mi-am pus mâna pe botul lui. Era încă cald.

Câinele se numea Wellington. Aparținea doamnei Sears, care era prietena noastră. Locuia pe partea cealaltă a străzii, la două case mai jos de a noastră, în stânga noastră. Wellington era un caniche, dar nu unul dintre acei caniche mici cu coafuri ciudate, ci un caniche mare. Avea blana creț neagră, dar dacă te apropiai, vedeai clar că pielea de sub blană avea o culoare galben pal, ca a unei găini. Mângâiam pe Wellington și mă întrebam cine îl omorâse și de ce.