Un secret bine ascuns timp de peste jumătate de secol iese la iveală neanticipat pentru a lumina firul invizibil care leagă viața autorului de cea a tatălui său. Narațiunea sfâșietoare a poveștii de familie reprezintă o Scrisoare către Tată – un act tăcut de acceptare a moștenirii paterne intangibile.
Însă, în același timp, aceasta este și un fel de testament, o învățătură și o dorință pentru propriul său fiu – o profeție disperată sau o spovedanie anticipată pentru ceea ce îi va lăsa, vrând nevrând. Totul este acum explicat. Stă în fața mea și îmi zâmbește cu acel jumătate de zâmbet al său, un amestec de compasiune și sarcasm… în sfârșit, îl înțeleg.
Omul inexplicabil care m-a crescut, omul pe care l-am urât la fel de mult cât l-am iubit, este o carte deschisă în fața mea. Compasiunea este în regulă. Dar sarcasmul? se va întreba cineva și pe bună dreptate. Sarcasmul are de-a face cu faptul că ne leagă mult mai multe decât ridurile și linia părului de pe frunte.
Momentul în care îl înțeleg complet este momentul în care descopăr din ce sunt făcut. Lumea aruncă venin amar și nu e obligată să facă bine, dar la final vor vedea cine sunt eu…
Citește un fragment
Persoana pe care o văd în oglinda băii este deranjant de familiară. Totuși, nu este a mea. Adânciturile adânci din piele, da, acestea sunt de la somn. Privirea este privirea mea, o recunosc, dar aparține unei persoane care vine de departe, din adâncul timpului. Au trecut deja zece ani de când a murit tatăl. A murit, dar nu a plecat. Recunosc ridurile de sub ochi și în jurul gurii, mai ales când strâng buzele pentru a-i arăta surprinderea mea. Face imediat exact același lucru, cu adaosul unei ușoare zâmbet.
