Ce legătură poate exista între sfântul Iosif și Obelix, prostituata din Evul Mediu și arbitru de baseball, carmelit și băile Belle Époque, clovnii Renașterii și condamnații din benzi desenate, cei care dorm în pijama și cei dezbrăcați din Revoluția Franceză? Toți poartă dungi, un exemplu al poziției lor la limitele ordinii sociale sau chiar în afara acesteia.

Dungile, o structură hibridă, au fost de-a lungul timpului un punct de excluziune și depășire în Occident. Evul Mediu considera ţesăturile în dungi diabolice, în timp ce în societatea modernă au rămas ca un semn vestimentar al straturilor inferioare (slujitoare, servitori, marinari, condamnați). Cu toate acestea, aceste dungi pe care se punea un accent pe dispreț, fără a dispărea complet, au început din epoca romantică să cedeze în fața competiției unui alt tip de dungă, purtătoare de noi idei: libertate, tinerete, plăcere, umor.

Azi, cele două sisteme de valori continuă să coexiste. Însă mai mult ca niciodată, există dungi și dungi. Dungile bancherului nu sunt la fel cu cele ale infractorului, dungile de pe trecerile de pietoni sau de pe gratiile închisorii sunt diferite de cele întâlnite pe plajă sau pe stadioane.

Parcurgând istoria îndelungată a dungii în cultura vestică, Michel Pastoureau investighează originea, poziția și funcția codurilor vizuale într-o societate specifică. Ce constituie o marcă rușinoasă? De ce suprafețele în dungi se disting mai bine decât cele monocrome? Se aplică aceasta tuturor culturilor? Problema, în final, este biologică sau culturală?

[Extras din textul de pe coperta din spate a ediției]