Dogmatica lui Vincentiu Damodu (1700-1754) este inclusă în patru coduri masive de manuscript care sunt păstrate în biblioteca Mănăstirii Vatopedu, având în total 6.088 de pagini.

Aceste manuscrise au fost salvate în Mănăstire de ieromonahul vatopedin Nicolae Carus, ucenic al lui Vincentiu Damodu și orator al M.τ.Χ.Ε. Nicolae a mers la Viena în 1788 pentru a publica Dogmatica, după ce a obținut și aprobarea necesară de la Patriarhia Ecumenică, dar nu a reușit, deoarece pe 18 august 1788 a murit.

Chiar și Patriarhul Ioachim al III-lea, care citise la Viena manuscrisul Dogmaticii, a făcut eforturi pentru publicarea acesteia fără a se obține rezultatul dorit. Înțeleptul mitropolit al Tesaliei, Iezechiel, care îl consideră pe Damodu „dintre cei mai înțelepți și mari dascăli ai Neamului”, scrie că „publicarea (Dogmaticii) va aduce o mare cinste editorului și un folos ramurii ortodoxe a teologiei dogmatice”.

În 1940, eruditul arhimandrit al Mănăstirii Sfintei Paule, Lucian Depountis, într-un studiu al său care descrie Dogmatica nepublicată a lui Damodu, speră că se va găsi un Mecena care să facă această publicare.

În vasta sa Dogmatică, Damodu nu scrie nimic propriu, nu improvizează, deși poate folosi metodele științifice ale vremii sale, dar prezintă învățătura Părinților, pe care îi caracterizează ca „luminători”, dascăli și cei mai înalți teologi ai Bisericii. El pune ca precondiție a adevăratei teologii autentice puritatea inimii, nu pe un nivel moralist, ci ontologic, pentru că „cei curați cu inima pe Dumnezeu vor vedea” (Matei 5,8).

Damodu subliniază că adevăratul teolog nu este cel care vorbește intelectual, rațional despre Dumnezeu, ci acela care are „toată virtutea și sfințenia”.