„Nazim Hikmet nu era deloc ceea ce numim «intelectual». Nu își risipa simțurile pe metamorfoze spirituale infinite și vagi. Le trăia. Simțea fără margini și gândea cu idei generale, pe baza unor scheme logice fundamentale.

Nu descoperea, nici nu dezvăluia, ci verifica idei deja acceptate și contempla natural asupra sentimentului său, nu din interiorul sentimentului său. Și coincidența sentimentului și a ideii (și echilibrul lor în opera sa) este naturală în cazul lui Hikmet, și nu forțată.

Da, nu este „intelectual”. Nu era învăluit de sentimentul de jenă în fața oamenilor, a evenimentelor, a timpului ─ nu se simțea nici „străin”, nici „special” și nici „singur”. Nu trăia în întunecata „suspicune milenară” care se consumă într-o cercetare inepuizabilă, pipăind zone incredibile de continuu „pericol invizibil” și creând „refugii de neîncălcat” ale unei ingeniozități tehnice extraordinare.

Pericolele pentru el erau definite în cadrul istoric și social specific. Iar lupta sa, lupta artei sale, avea un scop definit, vizibil. Nu simțea nevoia unei autoapărări interioare. Se proteja, protejându-i pe alții, și lupta cu cea mai dezgolită franchețe”. Fragment din prefața lui Giannis Ritsos