Interviurile lui Antonis Boskoitis au farmecul „spontaneității”, deși nu sunt deloc spontane. Există o pregătire serioasă, cercetare, colectare de informații - totuși, acest lucru nu se observă nicăieri. Cititorul are impresia că nu citește un interviu, ci asistă la o întâlnire aleatorie, la o cafea în lumina soarelui, o plimbare pe străzile zilei și nopții noastre.

Această senzație de apropiere este accentuată de alegerea conștientă a oralității în limbajul scris al lui Antonis. Doar un ochi antrenat poate distinge nu doar pregătirea pe care a făcut-o, ci și aproape obsesia lui Boskoitis pentru un gen pe care îl cunoaște, îl iubește și îl onorează.

Când îl citesc, am senzația că el cunoaște viața celuilalt mai bine decât o știe acesta. Totuși, nu își „promovează” niciodată nicăieri această cunoaștere în textul său. Rămâne discret în culise, îndreaptă reflectorul asupra interlocutorului său, nu își proiectează „eu-ul” asupra celuilalt.

Ceea ce îl „trădează” este stilul său de scriere, la fel cum îi „trădează” pe toți intervievatorii excepționali: capacitatea lor de a evidenția persoana intervievată și, cu toate acestea, de a-și menține o amprentă personală puternică și, prin urmare, recognoscibilă.

Mă bucur, mă bucur foarte mult că întâlnesc acest dar, după mult timp, la un reprezentant al generației de 40 de ani. De aceea îl urmăresc, de aceea îl citesc, de aceea mă mândresc cu el.

În interviu, prin excelență, este nevoie de doi pentru a dansa tango. Dar chiar și atunci când doi dansează, doar unul conduce dansul. Și asta Bosko știe bine.