Lumea era neliniștită în Adrianopol. Din toate țările și satele din vecinătate, bărbați și femei veneau cu copiii lor, toți împodobiți cu cele mai bune haine și cele mai prețioase bijuterii, pentru a participa la acea sărbătoare nocturnă de Sfânta Maria Mare, care pe atunci era celebrată cu mare evlavie și fast în capitala Traciei.

Toate hanurile, toate locurile de cazare erau pline. Și chiar și casele particulare găzduiau rude și prieteni, astfel încât cei care soseau noaptea nu mai găseau nici pat, nici măcar o saltea pe care să se întindă. La ușa deschisă a unui han, lângă râul Evros, după apusul soarelui, un bătrân stătea și cu rugăminți încerca să convingă hanul să-l lase să intre. Era îmbrăcat curat, deși modest, și ținea de mână o fetiță de patru-cinci ani, care, de oboseală, își târa picioarele. De la o casă la alta umblaseră toată după-amiaza și peste tot fuseseră alungați, pentru că nu mai găseau loc nicăieri, iar bătrânul privea cu durere sala plină unde mulți oameni mâncau și beau, căutând cu privirea un colțișor unde să se adăpostească cu fetița lui.

– Nu, bătrâne, să mă ierți, îi spuse hanul, care cu un ulcior de vin în mână alergă de la un oaspete la altul, umplând cănile de cositor. Nu am nici pat, nici saltea, nici măcar paie să-ți dau. Du-te mai departe.