Vulturii sunt cea mai extinsă comedie păstrată a lui Aristofan, una dintre cele mai bogate în inspirații fantastice și virtuți stilistice, dar și una dintre cele mai spectaculoase. Peis(θ)eitorul, care întruchipează într-un mod caracteristic dinamismul, creativitatea și ambiția atenienilor, îi convinge pe păsări să construiască un mare oraș fortificat în cer, între zei și oameni.

Zilele zeilor, neavând deja o cale de a comunica cu pământul, sunt nevoiți să capituleze, iar Peis(e)itorul cere și primește, ca preț pentru pace, puterea suverană a lui Zeus. Se căsătorește cu Vasilia, economie divină care păzește fulgerele, și devine astfel guvernator al universului.

ediția interpretativă (textul antic, traducerea, comentarii interpretative) a Vulturilor de Fani Kakridis, care a fost publicată pentru prima dată în 1974, constituie o lucrare deja clasică și se numără printre cele mai importante ediții filologice ale comediei la nivel internațional. În cei 45 de ani care au trecut, F. Kakridis, adunând întreaga cercetare filologică modernă, a îmbogățit materialul său interpretativ și l-a integrat în ediția sa acum revizuită a Editurilor Universitare din Creta, marcând în mod paralel pasaje din comentarii și traducere, dar și adăugând două capitole importante, Elegerile și Paralele, care în unul sau alt mod lumineză sau completează interpretarea comediei.

Propunerea de traducere, în special a lui F. Kakridis, care combină stilul expresiv al limbii grecești moderne cu respectul față de original, reprezintă un exemplu de abordare traducătoare a textului antic.

„[…] La trecerea de la 415 la 414, atunci când Aristofan finalizează Vulturii, unul dintre cei doi generali ai expediției siciliene, Alcibiade, acuzat pentru a ridiculiza misterele Eleusine, a dezertat în Sparta, operațiunile din Sicilia se prelungeau, iar desfășurarea lor, după intervenția lacedemonienilor, era incertă, procesele Hermocupidienilor erau în așteptare, în cea mai mare parte armata și flota luptau departe, oligarhii găseau din ce în ce mai multe oportunități de a intensifica propaganda lor.

Cu adevărat, soarta ateniană stătea pe marginea cuțitului, iar distrugerea nu ar fi întârziat. În această stare tulburată, extrem de fluidă și sumbră, ce ar putea să împărtășească și să învețe dansul Comediei cetății, și ce ar putea să propună poetul, pentru a-i face pe oameni mai buni în orașe? Nu contestăm că Aristofan ar găsi multe de „a învăța” în acele momente dificile, dacă cineva ar decide să vorbească; și atunci am admira clarviziunea, curajul și inventivitatea sa poetică.

Totuși, așa cum stau acum lucrurile, constatăm că în acest caz, conștient sau nu, Comicul a fost condus către ceva diferit. Îndepărtându-se de actualitatea imediată, a dorit să-i atragă pe atenieni într-o evadare fantastică, pentru a-și distra griji, a evada din oraș, a se rătăci pe câmp, a construi cu păsările o utopie, a trăi ca într-un vis o poveste care să semene și să nu semene cu realitatea. Minciunile și adevărul sunt poveștile, spune vorba populară, ceea ce este corect să le considerăm o bună descriere, dacă nu și o interpretare inspirată a Vulturilor.” [Din Elegerile ediției]