Aceste exerciții de lectură muzicală au fost scrise cu scopul de a acoperi golurile și slăbiciunile prezentate de metoda tradițională de solfegiu. Problema principală a diferitelor metode de solfegiu constă în faptul că, chiar și după ani de exercițiu, nu îmbunătățesc în măsura în care ar trebui percepția primelor și fundamentale elemente, componentele oricărei unități de sunete, fie că este vorba de linii melodice tradiționale și acorduri, fie de construcții noi din succesiuni sau armonizări de sunete.
Aceste elemente fundamentale sunt intervalele. Deși în metodele tradiționale studiul intervalelor apare foarte des ca bază a exercițiilor, structura exercițiilor este astfel încât intervalul își pierde semnificația, până în punctul în care prezența sa chiar nu este conștientizată, astfel slăbindu-i complet funcționalitatea în procesul percepției și lecturii muzicale.
Acest lucru se întâmplă deoarece gradul de „melodicitate” al exercițiilor este atât de mare încât acestea sunt percepute și învățate de către cursanți ca unități, mai mici sau mai mari, și în final ca piese muzicale, cu rezultatul neconștientizării parcursului de la sunet la sunet, care duce la înțelegerea unității. Și exact acest parcurs „de la sunet la sunet” este esența și baza fiecărei lecturi muzicale, iar parcursul este facilitat de recunoașterea și capacitatea de a reda corect distanța „de la sunet la sunet”, adică a intervalului.
Astfel, procesul corect al lecturii muzicale este percepția imediată, cât mai automată posibil, sentimentul intern și capacitatea corespunzătoare de a reda intervalele dintre sunete, care constituie o unitate. De aceea, exercițiile din această metodă utilizează compoziții de intervale cu melodie limitată, cel puțin în sensul tradițional, și cu o metodă care duce direct la conștientizarea acestora și la automatizarea recunoașterii-simțirii-reducerii.
În succesiunea exercițiilor, intervalele și structurile ritmice nou apărute se combină cu cele deja cunoscute din exercițiile anterioare. Măsurarea ritmului se face cu mișcările tradiționale ale mâinii, care corespund părților măsurii. Viteza de citire nu este stabilită, dar ar trebui să fie în funcție de ușurința în recunoașterea intervalelor. Prin urmare, va fi în prima fază lentă și mai ulterior mai rapidă.
Exercițiile trebuie realizate inițial fără acompaniament orchestral. Cu toate acestea, este permisă verificarea corectitudinii redării exercițiului cu ajutorul unui instrument, sub condiția ca această verificare să nu faciliteze lectura. Este evident că o condiție a lecturii muzicale este cunoașterea exactă a notării muzicale și a teoriei intervalelor.
În final, aceste exerciții trebuie să servească profesorului ca model pentru compunerea spontană a unor exerciții similare, pe care elevul sau elevii ar trebui să le citească la prima vedere, dar cu care ar trebui să aibă loc și dictare muzicală, pentru a completa astfel îmbunătățirea abilității atât în lectură, cât și în ascultare.
