Considerând că era încă prea devreme și condițiile nu erau coapte pentru planuri „viclene”, îl țineam cu mare dificultate într-o stare de suprimare artificială, iar el părea să înțeleagă. Dar când se trezea, ridica lumea în picioare. Urletele lui erau propriul său discurs chinuitor, care spunea ceea ce nu pot spune o mie de înțelepți.
Îmi străpungea tâmplele, mă stăpânea complet. Nu puteam să-l ascund. Era vizibil în fiecare mișcare a mea. În mersul meu, în privirea mea, în cuvintele mele. Cere insistent, aici și acum, dreptul său la libertate și încearcă să-l fac să tacă. Cum să ții în frâu dorința de a trăi?
Acest animal sălbatic nu voia să se plece în fața lanțului. Îmi interzicea să trăiesc și cu atât mai mult să accept captivitatea ca stare firească. Mă ținea într-o continuă stare de veghe, căutând neîncetat o cale de scăpare. Să sape, să taie gratiile, să pună dinamită în ziduri, să construiască o scară ca să urce spre stele, până să descopere marea ieșire.
Să se elibereze din dansul circular al vampirilor care înconjurau oamenii-vampiri. Până să ajungă afară, departe. Să aibă la picioare frunzișul pădurii, în plămâni aerul curat de munte și să asculte ecoul propriei voci sub lumina stelelor.
