(...) Teoria platonică a iubirii personale este dezvoltată în "Phaedrus". Aici, centrată pe analiza atracției față de frumusețea formelor umane, Platon explorează (cu metoda sa dialogico-dialectică) problemele naturii iubirii, precum și natura și dinamica complexă a relației romantice. În cursul raționamentului filosofului, apar sistematic elemente ale gândirii sale, care favorizează examinarea opiniilor sale asupra problemelor specifice și critice ale plăcerii, alterității și răspunsului la iubire, caracterul și comportamentul celor doi parteneri și evoluția practică a legăturii romantice. Pentru Platon, particularitatea atracției exercitate de prezența unei forme umane constă în faptul că individualizează dimensiunea frumuseții, care exprimă preferința ființei cuprinse de iubire. Este o dorință de imediatitate fizică, dar de origine metafizică, în măsura în care persoana iubită este purtătoarea reflecției frumuseții ideale, care a fascinat sufletul îndrăgostitului (cel care iubește) prin contemplarea sa, în timpul vieții sale non-corporale. Această determinare inițială a emoției romantice sugerează orientarea problematicii platonice: Nucleul ontologic al fenomenului romantic trebuie căutat într-un spațiu de transcendență unde sufletul individual, autonom de materialitatea corpului, este atras de vederea frumuseții ideale; astfel, impulsul către frumusețe se manifestă inițial. (...) [Fragment din textul prefaței]