„Modernismul” pictorului se datorează în mare parte faptului că a îmbrățișat teoria artistică italiană și a folosit rețetele atelierelor venețiene. Tot ce a fost observat în opera sa dintr-o perspectivă pozitivă sau negativă timp de patru secole – absența simetriei, distorsionarea proporțiilor, încălcarea tradiției iconografice, negarea spațiului, munca cu pete de culoare pe pânză – provine din experiențele italiene și din „ușa” sa acolo.

Când se afla în Italia, în decadelor 1560 și 1570, Renașterea era deja un vis îndepărtat. Nu există motiv să laude cineva un pictor care a venit dintr-o tradiție culturală diferită, în special în ceea ce privește percepția „imaginii”, pentru faptul că a negat axiomele renascentiste pentru arta picturală într-un mod atât de radical. Oricum, alții au venit înainte.

În ceea ce privește negarea Renașterii, este suficient să ne gândim la ceea ce au realizat pictori precum Pontormo, Rosso sau Becafumi în Toscana, care au murit atunci când Greco nu ieșise încă din adolescență. Cu toate acestea, cineva poate recunoaște coerența și puterea cu care a continuat și extins în Spania ceea ce învățase în Veneția și Roma, rezultând în crearea unor opere de o îndrăzneală fără seamăn.

Izolat la Toledo, pictorul, mai mult instinctiv decât în mod programatic și sistematic, a făcut experimente inimaginabile pentru societatea în care trăia. Rolul creativ al izolării sale nu trebuie subestimat. A fost din mai multe unghiuri o motivație, arcul stabil al acțiunii sale.

Pe de altă parte, esența modernismului său, atât din punct de vedere social cât și estetic, poate fi considerată revendicarea (nu prin cuvinte și concepte pe hârtie, ci prin actul pictural) a dreptului pe care artistul / producătorul, în calitate de creator, îl are de a „juca” după bunul plac cu elementele constitutive ale imaginii.”