Vasile a amenajat corespunzător ultima cameră din această colibă. A reparat ușa, cadrul și podeaua, a tencuit interiorul și a pus pe geam cutii. El a transformat mica magazie de lângă cameră într-o bucătărie și nimeni nu putea să-i nege că totul era făcut cu măiestrie și pasiune.

Coliba semăna cu o grădină de fân sau cu un bordei pentru ciobani - și poate că a fost într-adevăr cândva. Dintr-o parte era un zid, de aproximativ un metru și jumătate înălțime, din piatră uscată, în mijloc o curte îngustă și din cealaltă parte erau așezate cele șase camere. În fiecare dintre ele locuia o familie. Ultima dintre casele din cartier era la cel puțin o sută de metri distanță și între ele se înălțau mormane de gunoi pe care căruțele Primăriei le strângeau la fiecare trei luni.

Asfaltul era la cincizeci de metri mai departe - vizavi de ușa din față. Mica ușă din fier forjat de la intrarea în curte scârțâie pe măsură ce vântul o deschide și o închide continuu. De fiecare dată când o deschide, un câine zgârcit latră fără să se miște din locul său. Când se închide din nou, aleargă până acolo, stă puțin, fără să mai latre acum, se uită afară și se întoarce în locul său.

Ar fi putut cineva să spună că acest câine avea o relație ciudată cu vântul - inexplicabilă. Cu oamenii nu avea nicio relație - nici nu lătra la nimeni, nici nu îi flutura coada. De altfel, nu aparținea niciunei familii în mod special și precis - era pur și simplu stabilit acolo, la fel ca ceilalți.

Și din acest motiv, Vasile a decis că, la prima ocazie când se găseau niște lemne, să-i construiască și lui căsuța sa în curte și să-l stabilească definitiv. Câinele, conform acestor lucruri, era cel mai excentric și cel mai filozofic dintre locuitorii colibei.